Macquarie: cum a construit averi din tarife și autostrăzi cu taxă

Grupul australian Macquarie, condus aproape 40 de ani de Shemara Wikramanayake, a transformat aeroporturi, autostrăzi și companii de apă în mașini de profit, lăsând facturi uriașe și infrastructură șubredă pentru public. Este concluzia unui comentariu publicat de Guardian Business pe 26 iulie 2026.

Wikramanayake se retrage din funcția de CEO al Macquarie Group, compania cu sediul la Sydney, după aproape patru decenii petrecute în instituție. Pleacă cu acțiuni evaluate la sute de milioane de dolari. Este un moment în care veniturile anuale ale grupului au crescut cu aproximativ 80%, iar profitul aproape s-a dublat sub conducerea ei. Acționarii și-au triplat banii în ultimii opt ani, printr-o combinație de dividende și creștere de capital.

De unde vin, de fapt, profiturile Macquarie?

Povestea Macquarie nu începe ca bancă de investiții globală, ci ca firmă specializată în cumpărarea de infrastructură privatizată. Comentariul din Guardian Business o numește, fără menajamente, o „fabrică de milionari”. Modelul e simplu de descris: cumperi ceva ce aparținea statului, îl încarci cu datorii, extragi numerar și îl vinzi mai departe, lăsând în urmă facturi mai mari pentru cei care folosesc serviciul respectiv.

Ce s-a întâmplat cu Thames Water?

Cazul cel mai discutat este Thames Water, compania de apă privatizată încă din perioada guvernului Thatcher. Un consorțiu condus de Macquarie a preluat-o în 2006 și a vândut-o în 2017, după ce a extras miliarde în dividende și a încărcat compania cu datorii. Aproape un deceniu mai târziu, Thames Water se află într-o stare critică, iar guvernul britanic se confruntă cu alegerea între renaționalizare și un model hibrid considerat neviabil.

Contextul face problema și mai vizibilă: în iunie, circa 23 de milioane de oameni din Marea Britanie s-au aflat sub restricții de tip hosepipe ban, iar Țara Galilor s-a confruntat cu secetă prelungită. Andy Burnham a cerut, în această perioadă, trecerea Thames Water în proprietate publică.

Aeroportul din Sydney și drumurile cu taxă, aceeași rețetă

Modelul se repetă și acasă, în Australia. Aeroportul din Sydney, privatizat către un consorțiu condus de Macquarie, a văzut o creștere largă a taxelor și tarifelor. Autoritatea australiană pentru concurență și protecția consumatorilor, ACCC, a concluzionat în mod repetat că situația e una de monopol, cu o monitorizare a prețurilor ineficientă. Este o problemă, spune comentariul, previzibilă și chiar prezisă din timp.

Macquarie a fost pionier și în industria drumurilor cu taxă private. Sistemul din Sydney a fost descris, într-un raport citat în comentariul din Guardian, drept un „poorly-functioning patchwork” — un „petic funcțional prost”, adică o rețea neintegrată și costisitoare pentru șoferi. Un alt exemplu internațional, autostrada 407 din Ontario, e prezentat ca un contract mai rău pentru public decât pentru milionarii Macquarie.

Nu doar Macquarie: CSL, Qantas și Telstra

Comentariul extinde discuția și la alte privatizări australiene. CSL, una dintre cele mai valoroase companii ale țării, provine din privatizarea unei instituții publice care producea inovații variate. După privatizare, compania a semnat un contract pe termen lung pentru furnizarea de produse din plasmă, la un cost mult mai ridicat, folosind acel flux de numerar pentru un program global de achiziții. În același timp, produse mai puțin comerciale, precum antivenine și vaccinuri pentru boli tropicale, au fost reduse, abandonate sau delegate către universități și institute publice de cercetare.

Qantas este menționată ca beneficiară a statutului de companie aeriană națională, fără obligații reale față de public sau angajați dincolo de maximizarea profitului. Telstra, rețeaua de telefonie construită inițial sub proprietate publică, a fost vândută și apoi răscumpărată de stat la un cost masiv.

Ce spune prăbușirea Carillion despre acest model?

Comentariul face legătura cu prăbușirea companiei britanice Carillion, un actor major în inițiativele de finanțare privată. Comentatorul britanic Anthony Hilton a rezumat atunci fenomenul astfel: „Its demise is also the consequence of the relentless application of a neo-liberal political philosophy that for years has elevated financial engineering above real engineering; off-balance-sheet finance above paying for things openly; and lauded the private sector above the public sector”. Adică prăbușirea e și consecința aplicării neabătute a unei filosofii politice neoliberale, care a pus ani de-a rândul ingineria financiară deasupra ingineriei reale, finanțarea în afara bilanțului deasupra plății deschise a lucrurilor și a lăudat sectorul privat deasupra celui public.

Instituții precum Infrastructure Australia lăudau odinioară beneficiile „finanțării inovative”, iar universități ofereau cursuri de „inginerie financiară”. Astăzi, notează comentariul, aceleași concepte sunt privite cu suspiciune.

Ce urmează pentru Thames Water și pentru model?

Guvernul britanic rămâne prins între renaționalizare și un model hibrid despre care comentariul spune clar că nu funcționează. Iar cazul Macquarie, cu o CEO care pleacă bogată după aproape 40 de ani, rămâne, potrivit autorului, un memento util despre cine câștigă cu adevărat din privatizările de infrastructură.

Surse: Guardian Business