Omul aproape uitat care a fotografiat prima eclipsă totală

Pe 28 iulie 1851, la Königsberg, fotograful Johann Julius Friedrich Berkowski a realizat prima imagine reușită a unei eclipse solare totale, printr-o expunere de 84 de secunde cu un telescop de 2,4 inci — momentul de naștere al astrofotografiei solare.

O eclipsă solară totală se produce atunci când Luna trece exact între Pământ și Soare, acoperind complet discul stelei. Totalitatea durează între zece secunde și aproximativ șapte minute, iar fenomenul se repetă pe Pământ, în medie, o dată la aproximativ 18 luni. Cât ține întunericul, animalele se poartă ca la amurg: greierii încep să cânte, iar albinele se retrag la stupi.

Cine a fost omul din spatele primei imagini

Despre Berkowski se știe surprinzător de puțin. Istoricul de știință William B. Ashworth Jr. l-a descris drept „un om atât de aproape anonim încât până foarte recent nici măcar nu îi cunoșteam numele complet”. Potrivit lui Ashworth, identitatea sa completă a apărut abia în 2013, într-un articol german.

Cu toate acestea, dagherotipul lui de la Königsberg — realizat cu tehnica introdusă de francezul Louis-Jacques-Mandé Daguerre la finele anilor 1830 — a schimbat felul în care oamenii de știință aveau să studieze Soarele. „Astronomia solară nu avea să mai fie niciodată la fel”, a scris Ashworth despre acel moment.

Ce a surprins camera la Königsberg

Astronomul și antropologul Anthony Aveni, autorul cărții „In the Shadow of the Moon: The Science, Magic and Mystery of Solar Eclipses” (2017), leagă eclipsa din 1851 de „prima expediție de eclipsă profesională pe scară largă”. Observatorii de atunci „au înregistrat cu ochiul liber prominențele de un roz splendid și au produs desene excelente ale coronei”, scrie Aveni.

Corona este atmosfera cea mai exterioară a Soarelui, formată din filamente subțiri vizibile ochiului uman doar în timpul unei eclipse totale sau printr-un coronagraf — Soarele fiind, în restul timpului, mult prea luminos pentru ca ea să se distingă.

De ce contează și astăzi corona Soarelui

Cercetătorii studiază felul în care Soarele generează vremea spațială — fluxul de particule încărcate și câmpuri magnetice care pot interacționa cu magnetosfera Pământului, pot produce aurore și pot afecta sateliții. Eclipsele totale rămân un laborator natural pentru observarea coronei, iar imaginile obținute cu filtre pe diverse lungimi de undă ajută la determinarea temperaturii și vitezei materialului solar.

Jenna Samra, astrofiziciană la Smithsonian Astrophysical Observatory, a construit recent un coronagraf care va urca pe un balon în stratosferă pentru a observa corona de acolo. „Cercetarea eclipselor mi-a format practic cariera până acum”, spune ea, adăugând că s-a implicat în acest domeniu „pentru a profita de acest fenomen natural care ne oferă o ocazie extraordinară de a studia corona și produce unele dintre cele mai bune date”.

Cum se vânează eclipsele astăzi, în jurul lumii

Astronomul Shadia Habbal, de la University of Hawaii Institute for Astronomy, călătorește prin lume din mijlocul anilor 1990 pentru a fotografia eclipse totale. În 2001, în Zambia, a văzut hipopotami lângă tabăra ei — „din fericire, nimeni nu a fost rănit”, povestește ea. În 2015, pe insulele norvegiene Svalbard, se temea de o întâlnire cu urșii polari. Anul acesta, echipa ei se pregătește să observe eclipsa din Spania, pe 12 august.

Habbal subliniază și un avantaj tehnic al erei actuale: „poți să îți vezi datele aproape imediat după eclipsă și poți lucra cu ele mult mai ușor”, spre deosebire de vremea dagherotipurilor și a plăcilor de sticlă fotosensibile, care aveau nevoie de timp pentru developare. Ea mai spune despre ochiul uman că „este o cameră incredibilă, pentru că are un interval dinamic foarte ridicat”.

Samantha Thompson, curator de astronomie la Smithsonian’s National Air and Space Museum, își amintește prima ei eclipsă totală, văzută în 2017, în Carolina de Sud, alături de familie: „a fost pur și simplu cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată”, spune ea — moment în care ea și mama ei au plâns. Thompson crede că fascinația veche a omenirii pentru eclipse ține de un gând simplu: „dintr-odată, Soarele dispare; lucrul de care depinzi cel mai mult dispare”.

Ce urmează: eclipse artificiale și recorduri de durată

Kelly Korreck, manager al programului de eclipse la NASA, amintește că oamenii observă și descriu eclipsele solare de mii de ani, „probabil de pe la 3000 î.Hr.” O sculptură în stâncă descoperită în 1992, aparținând culturii Pueblo din New Mexico, ar putea reprezenta chiar eclipsa totală din anul 1097. Potrivit lui Korreck, eclipsa programată pentru anul viitor va fi „cea mai lungă din secol”, cu o totalitate ce se apropie de șase minute.

Pentru că eclipsele naturale sunt rare și scurte, unii oameni de știință au început să le producă artificial. Misiunea Proba-3 a Agenției Spațiale Europene, lansată în decembrie 2024, folosește doi sateliți aflați la 492 de picioare distanță — unul blochează lumina Soarelui pentru celălalt. Cea mai lungă eclipsă artificială obținută astfel a durat aproximativ cinci ore și jumătate, iar anul trecut misiunea a generat peste 50 de asemenea eclipse. „Este extrem de rar să avem două eclipse totale în același an calendaristic”, spune Andrei Zhukov, fizician solar la Royal Observatory of Belgium și investigator principal al proiectului.

De ce contează arhivele fotografice

Dagherotipul lui Berkowski se păstrează astăzi ca reper istoric, la fel cum Harvard Plate Stacks — cea mai mare colecție din lume de fotografii astronomice pe sticlă, înființată în 1886 — adună peste 550.000 de negative și imagini spectrale ale cosmosului.

Kimberly Arcand, om de știință în vizualizare la Smithsonian Astrophysical Observatory, crede că imaginea de la Königsberg „este un exemplu perfect” al unui adevăr mai larg: „o imagine astronomică are o durată de viață științifică mult, mult mai lungă decât tehnologia folosită pentru a o crea”. Pentru ea, fotografiile eclipselor „pot spune povești de-a lungul generațiilor”, pentru că „reușim să creăm momente care durează dincolo de acea bucată de timp efemeră și minusculă”. Samantha Thompson vede în asta continuitatea unei tradiții umane vechi: „cred că fotografia duce mai departe această tradiție de a transmite poveștile a ceea ce am învățat”.

Surse: Smithsonian Magazine