De ce iubește cinemaul violoncelul: de la Tár la Wednesday

De la Tony Stark din The Avengers, care recunoaște în treacăt un violoncelist, până la Cate Blanchett în Tár și Jenna Ortega în Wednesday, violoncelul a devenit instrumentul preferat al regizorilor pentru a sugera emoție, inteligență și profunzime, arată Guardian.

De ce apare violoncelul atât de des pe ecran?

Puțini știu că replica lui Robert Downey Jr., în rolul lui Tony Stark din The Avengers (2012) — „Cred că era un violoncelist” — e doar una dintre zecile de apariții ale instrumentului în filme și seriale din ultimele decenii. Iar lista continuă: Pedro Pascal va juca în viitorul film Behemoth! un violoncelist celebru care se întoarce la Hollywood pentru a compune muzică de film.

Compozitoarea și violoncelista Hildur Guðnadóttir, cunoscută pentru coloana sonoră a filmului Joker, pentru care a câștigat Oscarul, a explicat pentru Guardian atracția constantă a industriei față de acest instrument: „Are cu siguranță un moment al lui acum. Dar a fost mereu prezent”.

Personajele care au purtat un arcuș

Filmografia e generoasă. Audrey Hepburn a interpretat o violoncelistă tânără și spirituală în Love in the Afternoon, acum aproape 70 de ani. Alan Rickman a fost violoncelistul din Truly, Madly, Deeply, iar filmul ceh Kolya, din 1996, are chiar instrumentul în titlu și a câștigat Premiul Academiei pentru cel mai bun film străin.

Emily Watson a jucat-o pe violoncelista reală Jacqueline du Pré în biopicul Hilary and Jackie, iar Christopher Walken a purtat arcușul în A Late Quartet (2012), în rolul unui muzician care luptă cu boala Parkinson. Jamie Foxx, în The Soloist (2009), interpretează un muzician al cărui instrument original era contrabasul, schimbat pentru film în violoncel.

Serialul Wednesday, de pe Netflix, o arată pe Jenna Ortega exersând la violoncel — un rol care i-a adus nominalizări la Globul de Aur și la Emmy. Iar în Tár, personajul Cate Blanchett, o violoncelistă, devine catalizatorul întregii drame, iar coloana sonoră este semnată tot de Hildur Guðnadóttir.

Instrumentul apare și în comedie sau thriller: Carol Kane cântă la violoncel într-o scenă ștearsă din Annie Hall al lui Woody Allen, Michelle Pfeiffer în What Lies Beneath, Uma Thurman în Jennifer 8, Maryam d’Abo în filmul din seria 007 The Living Daylights, sau Chloë Grace Moretz în If I Stay. Chiar și sitcomuri precum Frasier și New Girl fac trimitere la instrument.

Ce spun muzicienii despre acest stereotip?

David Cohen, violoncelistul principal al London Symphony Orchestra, a comentat pentru Guardian tiparul recurent: „Există cu siguranță un stereotip potrivit căruia violonceliștii sunt empații orchestrei — calzi, gânditori și puțin cam intenși. Nu sunt sigur că e complet adevărat, dar e amuzant cât de des îi distribuie regizorii pe violonceliști în rolurile celor emoțional inteligenți. Rareori îl vezi pe răufăcător spunând: «Lasă-mă doar să-mi termin Suita lui Bach…»”.

Pedro Pascal, care a trebuit să învețe să cânte la violoncel pentru rolul din Behemoth!, a povestit pentru Vanity Fair dificultatea reală a exercițiului: „Este literalmente cel mai greu, cel mai greu, cel mai greu lucru pe care a trebuit vreodată să-l învăț să-l fac”.

De ce simbolizează violoncelul emoția și trupul uman?

Catherine Warner, practiciană în muzicoterapie, a explicat pentru Guardian de ce regizorii revin la acest instrument atunci când vor să vorbească despre intimitate și expresie autentică. Despre scena din The Witches of Eastwick, în care Susan Sarandon cântă la violoncel, Warner a spus că actul „părea să simbolizeze trezirea sexuală a personajului lui Sarandon, precum și descoperirea unei expresii emoționale autentice — pe care anterior se chinuise să o aducă în modul ei de a cânta”.

Despre scena din Master and Commander: The Far Side of the World, în care Paul Bettany cântă la violoncelul de bas, iar Russell Crowe la vioară, Warner a notat că duetul „simbolizează o relație de lucru strânsă și de sprijin, prin care solistul poate fi mai liber să-și exprime strălucirea”. Într-un eseu scris anterior, tot Warner observase: „Simbolic, violoncelul poate evoca senzația că instrumentul este cumva ca o persoană”.

Hildur Guðnadóttir a dus ideea mai departe, explicând pentru Guardian legătura fizică dintre instrument și corp: „Există ceva legat de dimensiunea lui, destul de apropiată de corpul uman — ca să nu mai vorbim de forma violoncelului, care aproape seamănă cu un torso”. Poate tocmai de aici vine puterea instrumentului pe ecran: privitorul recunoaște, fără să știe de ce, ceva aproape omenesc în felul în care violoncelul stă îmbrățișat de interpret.

Nu întâmplător, chiar și în horrorul The Perfection (2018), regizat de Richard Shepard într-o academie de muzică prestigioasă, cu Allison Williams în rol principal, tensiunea se construiește tot în jurul unui violoncel — semn că instrumentul rămâne, dincolo de gen, un simbol universal al vulnerabilității și al talentului.

Pentru cititorii interesați de alte povești din lumea culturii, merită văzute și materialele despre Guggenheim Abu Dhabi, care se deschide în 2026, sau despre plastinarea lui von Hagens și umbra lui Damien Hirst.

Surse: Guardian Culture