Ray Exworth: sculptorul din Cornwall văzut de doar 20 de oameni

Sculptorul britanic Ray Exworth a murit în 2015, la 84 de ani, lăsând în urmă șapte șoproane și containere pline cu lucrări pe care, cât a fost în viață, doar aproximativ 20 de persoane le-au văzut vreodată. Fotograful Jem Southam a documentat această operă ascunsă în cartea „Ray’s Sheds”, rezultat a zece ani de muncă.

O copilărie marcată de bombardamente

Exworth s-a născut la Ipswich, cel mai mare dintre cinci fii. Tatăl lui era un sandcaster priceput, dar prost plătit, care a lucrat ca producător de jucării în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jem Southam spune că de la el a venit fascinația artistului pentru meșteșug: „Ray și-a luat de la tatăl lui uimirea față de îndemânarea și meseria de a face lucruri”, a povestit fotograful.

Casa familiei a fost lovită și incendiată într-un raid de bombardament în 1941, iar locuința următoare a fost, la rândul ei, bombardată. Din acea memorie a copilăriei pierdute, Exworth a creat mai târziu o replică exactă, la scară 1:1, a grădinii familiei — o sculptură pe podea de 60 pe 30 de picioare, lucrată în plumb bătut, cu furci, cazane, salată, trandafiri înfloriți și caragani de bambus. Este una dintre cele trei piese masive din plumb ale lui Exworth, depozitată astăzi într-un container, pe mica proprietate din Cornwall unde artistul a lucrat izolat de restul lumii.

Circul din Piccadilly, șase zile pe săptămână

Ideea pentru lucrarea sa cea mai amplă, „The Circus”, i-a venit lui Exworth în timpul serviciului militar la Meteorological Office, în cadrul serviciului național al RAF, când trecea zilnic și noaptea prin Piccadilly Circus. Piesa a devenit un proiect de o viață: a lucrat la ea șase zile pe săptămână, timp de un deceniu întreg.

Compoziția aduna laolaltă figuri de ringmasteri, artiști de circ, cai, magicieni și un jongler ale cărui bile păreau suspendate în aer. Bilele erau, de fapt, făcute din cuie de oțel recuperate de pe paleți, ciocănite și sudate manual — un procedeu care i-a luat lui Exworth luni de zile. Pentru întreaga operă a folosit armături de ipsos, hârtie de ziar, ciorapi, metal, lemn, textile, sticlă, sfoară și ceară.

Șapte lumi diferite, într-un singur șir de șoproane

Fiecare dintre cele șapte șoproane de studio ale lui Exworth avea propria atmosferă și propria temă: figuri la scară naturală, animale, miniaturi, tablouri, obiecte găsite, scări, hârtii vechi, cutii, găleți și asamblaje complexe, unele nefinisate sau imposibil de descifrat pentru un privitor din afară. Un șopron era dedicat exclusiv sculelor de lucru — burghie, ferăstraie, șlefuitoare, tăietoare de sticlă, polizoare, mastic și pensule minuscule. Printre piesele mai neobișnuite se numărau și 700 de desene în cărbune, realizate după un cuplu de cărăbuși care vizita zilnic curtea artistului.

Jem Southam a povestit momentul în care a văzut pentru prima dată interiorul unuia dintre șoproane: „ușa a culisat și m-am uitat înăuntru; ca oricine a fost acolo, mi-a picat fața. Ce era înăuntru era uluitor. Am știut că mă aflam în prezența unui artist remarcabil.”

Un profesor care a renunțat la catedră pentru șopron

Din 1959 până în 1974, Exworth a fost șeful secției de sculptură la Falmouth School of Art. David Heseltine, prieten de lungă durată și coleg din acea perioadă, îl descrie drept un artist cu o cultură artistică profundă: „era bine citit și cunoștințele lui de istoria artei erau exhaustive. A găsit geniu și inspirație în Henry Moore și Jacob Epstein, chiar dacă viziunea lui creativă era opusă operei multora dintre contemporanii săi, cărora le găsea lipsă de compasiune”, a spus Heseltine.

După ce a renunțat la predare, Exworth s-a dedicat integral practicii artistice, retras pe proprietatea din Cornwall. Singura sa expoziție majoră din timpul vieții a avut loc la Whitechapel Gallery, în 1975.

Soția, martoră la transformare

Susie Exworth, soția artistului, are astăzi 92 de ani și a fost cea mai apropiată martoră a acestei duble vieți. „Nu puteam vizita fără invitație!”, a spus ea, descriind distanța pe care Ray o punea între lumea lui de zi cu zi și cea a atelierului. Diferența dintre cele două ipostaze ale soțului ei era, spune Susie, izbitoare: „Nu puteam pune semnul egal între omul pe care îl cunoșteam în viața noastră zilnică și omul în care se transforma atunci când intra în șopron ca să lucreze.” Despre ansamblul șoproanelor, ea a adăugat: „există un sentiment puternic al prezenței lui Ray în fiecare dintre ele.”

Cartea care recuperează o operă ascunsă

Jem Southam l-a cunoscut pe Exworth în anii 1980, după ce a primit un telefon de invitație din partea artistului. A făcut atunci 12 expuneri pe cameră de placă, pentru o cerere de finanțare, dar după 30 de ani Exworth nu mai voia să-l lase să fotografieze din nou.

Abia după moartea sculptorului, Southam a putut lucra timp de zece ani la volumul „Ray’s Sheds”. A început fotografiind digital, apoi a trecut la o cameră victoriană de format 8×10, cu trepied și o lentilă extrem de largă, aproape stranie. Rezultatul este o carte cu aproximativ 60 de fotografii și mărturii personale, menită să recupereze o operă practic imposibilă de mutat din locul în care a fost creată.

Southam rezumă astfel personalitatea artistului: „pentru mine, el a fost un artist cu adevărat autentic — rezolva probleme legate de cum să facă lucruri. Era implicat în actul de a crea, și găsea asta mult mai gratifiant decât a-l prezenta. Ray era pur și simplu absorbit zilnic de cum să meargă înainte și să facă ceva.”

David Heseltine consideră că volumul are o importanță care trece dincolo de simpla arhivă: „este, desigur, mult mai mult decât o consemnare de arhivă și extrem de important pentru moștenirea lui Ray. Dat fiind că sculpturile sunt practic imposibil de mișcat din loc și că Ray era mai preocupat de a le face decât de a le promova, cartea va fi esențială pentru a introduce opera lui unui public mult mai larg, pentru a-i recunoaște importanța, contribuția la arta britanică a secolului XX și pentru a-i stabili locul care i se datorează, acela de unul dintre cei mai autentic originali sculptori ai vremii noastre.”

Surse: Guardian Culture