Lucy Caldwell: cărțile care i-au format viața de cititoare
Scriitoarea Lucy Caldwell a povestit pentru Guardian Culture despre cărțile care i-au marcat viața de cititoare, de la un basm japonez ascultat la doi ani până la relecturile din Joyce și Clarissa Pinkola Estés. Mărturisirile au fost publicate pe 24 iulie 2026.
Un ding și un basm japonez
Amintirea ei cea mai veche de lectură ține de vara în care s-a născut sora ei mijlocie. Lucy Caldwell și mama ei mergeau la cumpărături la Cherryvalley, în estul Belfastului, iar mama îi cumpăra revista Storyteller — o publicație cu povești ilustrate din toată lumea, însoțită de o casetă audio cu actori care citeau textele, marcând schimbarea paginii printr-un ding caracteristic.
Povestea ei preferată era un basm japonez, The Goblin Rat. Avea doar doi ani și a ascultat-o de atâtea ori încât a ajuns s-o recite din memorie.
Iarna cu Susan Cooper
Cartea preferată din copilărie este seria The Dark Is Rising de Susan Cooper, citită prima dată la vârsta de zece ani. Lucy Caldwell a păstrat un ritual: recitește volumul care dă numele seriei în fiecare iarnă, la miezul nopții. Anul trecut a citit-o din nou, de această dată împreună cu propriul fiu, care avea și el zece ani.
Cartea care a împins-o spre scris
La treisprezece ani, la ora de engleză, a citit How Many Miles to Babylon? de Jennifer Johnston. Tema pentru acasă cerea elevilor să scrie un capitol suplimentar, iar exercițiul i-a rămas în memorie ca un moment de cotitură. Descrie experiența ca fiind despre „the intoxicating feeling of tuning in to another world, until that world becomes more real than your own” — sentimentul îmbătător de a te acorda pe o altă lume, până când acea lume devine mai reală decât a ta.
Joyce, fără note de subsol
Dubliners de James Joyce este o carte la care se întoarce constant. Ulysses l-a citit prima dată la facultate, cu anxietatea tipică a cititorului care se teme că nu prinde toate referințele. Mai târziu și-a cumpărat o ediție fără note de subsol, doar romanul curat, iar relectura a fost, spune ea, „one of the most glorious reading experiences of my life” — una dintre cele mai glorioase experiențe de lectură din viața ei.
Despre efectul pe termen lung al prozei lui Joyce, Caldwell are o formulare memorabilă: „Even your text messages fizz after you’ve been reading Joyce” — chiar și mesajele tale text sfârâie după ce ai citit Joyce.
Lupii și puterea miturilor
O carte la care revine periodic este Women Who Run With the Wolves de Clarissa Pinkola Estés, psihanalistă jungiană și cantadora — păstrătoare a poveștilor vechi. Lucy Caldwell a citit-o la douăzeci, la treizeci și la patruzeci de ani, descoperind de fiecare dată alte straturi. Vorbește despre „the secret gifts and power of mythology, the paths to your inner psyche, reclaiming your wildness” — darurile secrete și puterea mitologiei, căile către psihicul interior, recuperarea propriei sălbăticii. Concluzia ei este tranșantă: „Every woman should read this book” — orice femeie ar trebui să citească această carte.
Ce nu poate reciti
Există și o carte pe care nu reușește s-o recitească: The Echoing Grove de Rosamond Lehmann. Scena în care două surori încearcă să lovească un șoricel până la moarte rămâne un obstacol pe care Caldwell nu îl poate trece de fiecare dată când reia romanul.
Lady Chatterley, la patruzeci de ani
Ca adolescenți, ea și colegii ei se întreceau să lase copia din biblioteca școlii a romanului Lady Chatterley’s Lover de D.H. Lawrence deschisă la „părțile murdare”. Cartea propriu-zisă a citit-o abia la patruzeci de ani, deja soție și mamă. Judecata ei de atunci este nuanțată: „It’s not the explicitness of the sex that’s shocking – it’s the ardency of the longing, the abandon of his rhythms” — nu explicitul scenelor de sex este șocant, ci ardoarea dorului, abandonul ritmurilor lui.
Ce citește acum
În prezent, Lucy Caldwell citește The Daffodil Days, debutul lui Helen Bain — o relatare despre ultimul an din viața Sylviei Plath, spusă în ordine inversă. Următoarea pe listă este The Art of Opposition de Courttia Newland, un volum de eseuri despre speranță, reziliență și expresie creativă dincolo de mainstream.
Cartea ei de refugiu, „comfort read”-ul la care revine oricând, este Self-Help de Lorrie Moore. Descriind acest tip de proză, Caldwell citează definiția lui Philip Larkin pentru poezie — „a perfect verbal device to take you through its experience” — un dispozitiv verbal perfect care te poartă prin propria experiență.
Surse: Guardian Culture
