China în fața unor decizii delicate pe fondul tensiunilor din Orientul Mijlociu

Instabilitatea din regiune pune sub semnul întrebării siguranța aprovizionării cu petrol și planurile economice ale Chinei, în timp ce Beijingul încearcă să gestioneze relațiile cu Iranul și se pregătește pentru vizita lui Trump.

Deși China nu resimte direct efectele conflictului din Orientul Mijlociu, consecințele indirecte încep să fie tot mai vizibile. În prezent, rezervele de petrol ale Chinei sunt suficiente pentru câteva luni, iar Rusia rămâne o variantă de rezervă. Totuși, pe termen lung, liderii de la Beijing analizează atent riscurile pentru investițiile lor din zonă și pentru dezvoltarea economică a țării, mai ales în contextul în care Strâmtoarea Ormuz reprezintă o rută cheie pentru exporturile de petrol către China.

Presiunea crește pe economia Chinei

În aceste zile, delegații Partidului Comunist se întrunesc la Beijing pentru a discuta despre viitorul celei de-a doua economii a lumii. Situația este complicată: consumul intern rămâne scăzut, criza din sectorul imobiliar persistă, iar datoriile locale se adâncesc. Recent, China a redus ținta de creștere economică la cel mai jos nivel din 1991, reflectând o situație economică din ultimele decenii tot mai dificilă.

Exporturile păreau o soluție pentru redresarea economiei, dar după un an de tensiuni comerciale cu Statele Unite, acest plan s-a complicat. Acum, războiul din Orientul Mijlociu pune o presiune suplimentară. De ce contează atât de mult această regiune pentru China?

Orientul Mijlociu nu oferă doar rute maritime vitale pentru exporturile chineze, ci și o parte importantă din necesarul de energie. Pe măsură ce conflictul armat continuă, impactul asupra economiei chineze poate crește, mai ales dacă circulația prin Strâmtoarea Ormuz rămâne blocată, afectând miliarde de dolari din comerțul global.

Legături ascunse și interese neștiute

În Occident, Iranul este văzut adesea ca un „aliat” al Chinei, însă relația dintre cele două țări este mai degrabă pragmatică. Ultima vizită externă a liderului suprem iranian, Ali Khamenei, a avut loc la Beijing în 1989. Relațiile s-au intensificat după vizita lui Xi Jinping la Teheran în 2016, iar în 2021 a fost semnat un acord de parteneriat pe 25 de ani.

China a promis investiții de 400 de miliarde de dolari în Iran pe parcursul celor 25 de ani, iar Iranul s-a angajat să asigure un flux constant de petrol. Totuși, analiștii spun că doar o parte redusă din acești bani a ajuns efectiv în Iran. În schimb, livrările de petrol au continuat fără întrerupere, inclusiv prin nave militare iraniene care au escortat transporturile.

Potrivit Centrului pentru Politica Energetică Globală, China a importat 1,38 milioane de barili de țiței pe zi din Iran în 2025, adică aproape 12% din totalul importurilor. Mulți dintre acești barili ar fi fost înregistrați ca provenind din Malaysia pentru a li se ascunde originea. Un raport al Universității Columbia arată că peste 46 de milioane de barili de petrol iranian sunt stocați pe nave în Asia, iar alte cantități se află în depozite din porturile Dalian și Zhoushan.

O legătură construită pe interese

Au apărut acuzații legate de vânzări de arme între cele două țări. China a negat că ar fi vândut Iranului rachete anti-navă, însă serviciile de informații americane susțin că Beijingul sprijină programul iranian de rachete balistice prin instruirea inginerilor și furnizarea de componente. Grupurile pentru drepturile omului spun că tehnologia chineză de recunoaștere facială și supraveghere a ajutat autoritățile iraniene să reprime protestatarii. Chiar dacă relația pare apropiată, ea este mai degrabă una de tip tranzacțional, fără baze solide sau interese comune.

„Cred că China gândește la fel ca toți ceilalți.”

Beijingul, prins între limite și așteptări

Chiar și așa, China urmărește cu atenție situația din Orientul Mijlociu. Reacția oficială a fost una reținută, cu apeluri la încetarea focului și condamnări. Ministrul de Externe, Wang Yi, a declarat: „Este inacceptabil ca SUA și Israelul să lanseze atacuri împotriva Iranului… cu atât mai puțin să asasineze în mod fățiș un lider al unei țări suverane și să instige la schimbarea de regim.”

China încearcă să se poziționeze ca un „contrabalans responsabil” față de SUA.

Philip Shetler-Jones de la Royal United Services Institute notează că Beijingul, deși puternic economic, nu este „o superputere de același nivel” și „Nu este pregătită să-și protejeze prietenii împotriva acestui tip de acțiuni, chiar dacă ar vrea.”

Profesorul Steve Tsang, directorul Institutului China de la SOAS, afirmă: „Argumentul Chinei va fi că Donald Trump a demonstrat încă o dată, fără nicio îndoială, amploarea ipocriziei occidentale și a discursului occidental despre ordinea internațională liberală.”

O vizită care poate schimba calculele

Perturbările în aprovizionarea cu energie și transportul aerian provocate de conflict vor avea efecte economice mult mai mari în Sudul Global decât în Occident, adaugă Tsang. Unele țări se vor confrunta cu lipsuri alimentare în câteva luni, iar acestea se află în Sudul Global. Se observă deja fisuri în alianța occidentală, cu Marea Britanie și Spania vizate de atacuri.

Beijingul ar putea încerca să se implice ca mediator, alături de alte state. Ministrul Wang Yi a avut discuții cu omologii săi din Oman și Franța, iar China a anunțat trimiterea unui emisar special în regiune. Totuși, acțiunile sunt făcute cu prudență, pe fondul unei crize ce amintește de ultimele decenii de instabilitate regională.

Un element important în strategia Chinei este prezența imprevizibilă a lui Donald Trump, a cărui vizită la Beijing este așteptată la finalul acestei luni. Deși China a criticat atacurile Statelor Unite și Israelului asupra Iranului, nu l-a vizat direct pe Trump, ceea ce ar putea facilita discuțiile diplomatice. Există semnale că vizita va avea loc, iar oficialii discută detaliile.

Profesorul Kerry Brown subliniază: „Nu cred că China își dorește o lume dominată de SUA, dar nici nu vrea cu adevărat o lume în care SUA este un actor atât de instabil.”

Pe termen lung, războiul din Orientul Mijlociu și lipsa capacității Chinei de a-și apăra interesele sau partenerii arată că drumul spre o influență globală reală este mai lung și mai complicat decât sperau liderii de la Beijing.