Taxa invizibilă pe bătrânețe: Marea Britanie și dilema îngrijirii

Prim-ministrul britanic Andy Burnham, al cărui tată suferă de Alzheimer într-un cămin de bătrâni, revine la o temă pe care a încercat să o rezolve încă din 2009: cine plătește, de fapt, costul îngrijirii la bătrânețe. Potrivit Guardian Business, costurile pot depăși 67.000 de lire pe an, iar milioane de britanici plătesc deja o taxă ascunsă, sub formă de muncă neplătită.

O poveste personală devenită miză politică

Roy Burnham, tatăl prim-ministrului, locuiește într-un cămin de bătrâni și are Alzheimer. Este exact tipul de situație pe care Andy Burnham a încercat să o rezolve în 2009, când era secretar de sănătate, prin propunerea unui serviciu național de asistență socială finanțat printr-un impozit pe moștenire de 10% pe toate proprietățile. Planul a fost etichetat „death tax” de Conservatori, care au făcut reclame cu morminte pentru a-l discredita. Burnham spune, potrivit columnistei Gaby Hinsliff din Guardian Business, că este pregătit să „cheltuiască destul de mult capital politic” pentru a repara, de la Downing Street, un domeniu care istoric aduce doar pierderi electorale.

Nu este singurul politician britanic marcat direct de această problemă. David Cameron are un copil profund handicapat, iar mama sa suferă tot de Alzheimer. Mama Theresei May are scleroză multiplă. Mama lui Keir Starmer are boala Still. Burnham însuși a fost motivat inițial, în 2009, de luptele bunicii sale.

Cât costă, de fapt, îngrijirea

Costul mediu al unui cămin de bătrâni ajunge la 5.192 de lire pe lună pentru persoanele cu active peste 23.250 de lire în Anglia și Irlanda de Nord, ceea ce înseamnă peste 67.000 de lire pe an. Durata medie a unei șederi într-un cămin fără nevoi medicale este de doi ani, iar acolo unde este nevoie de îngrijiri medicale, durata scade la un an. Una din trei persoane ajunge, la un moment dat, într-un cămin de bătrâni.

Sistemul nu este uniform pe teritoriul Regatului Unit. Anglia și Irlanda de Nord au reguli mai severe de taxare, Wales aplică un sistem de means-testing mai generos, iar Scoția oferă asistență personală gratuită.

„Taxa pe îngrijire? O plătim deja”

Cea mai dură observație a articolului din Guardian Business privește nu costurile din cămine, ci prețul plătit acasă, de milioane de familii. Conform Carers UK, 2,6 milioane de persoane au renunțat la locul de muncă pentru a îngriji o rudă. Dintre cei care încă lucrează și sunt afectați de responsabilități de îngrijire, 61% resimt impactul, iar o cincime au acceptat posturi mai puțin plătite sau mai puțin calificate doar pentru a avea timp de îngrijire.

„Care tax? We’re paying it already: it’s just that nobody calls it that,” scrie Gaby Hinsliff, subliniind că această taxă informală este plătită prin salarii pierdute, cariere frânte și cariere sacrificate, nu prin declarații fiscale.

Ce se poate face

Articolul citează mai multe direcții de reformă discutate deja: centre de tip „one-stop” pentru sfaturi și activități pentru vârstnici, evaluări rutiniere de tip japonez pentru persoanele peste 65 de ani și un serviciu gândit explicit în jurul ideii de „ageing well” — îmbătrânire cu demnitate, nu doar supraviețuire administrativă. Thinktankul IPPR a recomandat, la rândul său, evaluările de tip japonez ca model de urmat.

„Make it, then, a service for ageing well,” scrie Hinsliff, rezumând direcția pe care o propune. Review-ul realizat de Louise Casey asupra serviciilor de asistență socială este citat drept punct de plecare pentru o dezbatere națională mai amplă despre calitatea vârstei a treia, iar autoarea cere și o dezbatere parlamentară despre dreptul de a trăi bine până la final.

Millennialii, moștenirile și o taxă tot mai fragilă

Tema devine, notează articolul, tot mai delicată pentru generația mai tânără, cea a millennialilor, care speră să cumpere case tocmai din moștenirile părinților sau bunicilor. Orice discuție despre impozitarea moștenirii lovește direct în această speranță.

Concluzia lui Hinsliff este directă: fie că se aleg taxe vizibile pe moștenire, fie taxe invizibile plătite prin muncă neplătită și cariere sacrificate, cineva tot plătește. „Tell them the chances are they’ll end up paying an invisible one anyway; at least this way, someone bothered to ask them first,” scrie ea, referindu-se la generația care ar urma să decidă.

Surse: Guardian Business